Cuptorul a fost primul.
Înainte de mese, înainte de meniu, înainte să existe un nume pe ușă, a fost o decizie care a făcut totul mai greu: aveam să gătim cu foc și lemn. Ar fi fost mai simplu să n-o facem. Un cuptor pe lemne se ridică manual, cărămidă cu cărămidă. Apoi trebuie uscat încet, zile la rând, cu focuri mici care nu fac altceva decât să scoată apa din el — dacă îl aprinzi prea repede, crapă și o iei de la capăt. Trebuie hrănit, urmărit, învățat. Are toanele lui. Apoi scoți prima pizza din el și înțelegi de ce oamenii fac asta de două mii de ani.
Apoi a venit restul.
Odată focul aprins, meniul s-a ales singur. Plăcinte, făcute așa cum se fac acasă, pentru că unele lucruri erau desăvârșite cu mult înainte să ajungem noi la ele. Wrap-uri pregătiți la comandă, pentru cei care intră pe ușă cu o foame adevărată. Nimic inventat de dragul unui meniu. Doar mâncarea pe care o mâncăm, făcută cum trebuie.
Devreme pentru o cafea și ceva cald înainte de serviciu. Și până la ora opt seara, cât să iei cina fără grabă. Între timp, cuptorul rămâne aprins și ușa deschisă.
Amici înseamnă prieteni. Nu l-am ales ca decor. L-am ales pentru că descrie exact ce voiam să se simtă în sală la șapte seara, într-o zi obișnuită — plin, gălăgios, relaxat, plin de oameni care s-au întors.